Expresia „canonul biblic” desemnează colecția, sau lista, de cărți recunoscute ca autentice și inspirate de Dumnezeu.

Termenul „canon” provine din ebraicul qanéh (trestie). Trestia era folosită ca instrument de măsurat sau la trasarea liniilor. (Eze 41:8) Folosirea termenului „canon” cu privire la catalogul de cărți inspirate ale Bibliei este foarte potrivită, întrucât acestea îl ajută pe cititor să „măsoare”, sau să determine, ce este corect în materie de credință, doctrină și conduită.

Canonul Scripturilor ebraice a fost stabilit la sfârșitul secolului al V-lea î.e.n. Potrivit tradiției evreiești, această lucrare a fost începută de Ezra, un scrib iscusit și un scriitor inspirat al Scripturilor, și a fost încheiată de Neemia. (Ezr 7:6, n.s.) Scrierea Scripturilor grecești creștine a fost încheiată pe vremea când continuatorii lui Cristos aveau darurile spiritului. (Ioa 14:26; Re 1:1) Unii creștini aveau darul ‘discernerii cuvintelor inspirate’. (1Co 12:10) Astfel, ei au putut să stabilească – fără a fi nevoie să se consulte cu vreun conciliu bisericesc – care dintre scrisorile primite de congregații erau inspirate de Dumnezeu. După moartea ultimului apostol, Ioan, nimeni nu a mai fost inspirat să scrie cărți biblice. Prin urmare, odată cu cărțile lui Ioan – Revelația, evanghelia și cele trei scrisori ale sale – s-a încheiat canonul biblic. Mărturia ulterioară a unor scriitori și istorici reprezintă doar o confirmare a canonului, nu un factor determinat în stabilirea lui, canonul fiind alcătuit sub îndrumarea spiritului lui Dumnezeu.