PE ATUNCI, interesul pentru adevărul biblic îmi fusese deja sădit în inimă. Mama primea publicații biblice, iar eu eram fascinat de ele, în special de ilustrații. Tata nu era de acord ca mama să-mi vorbească despre ceea ce învăța din Biblie. Totuși, eu eram curios și puneam întrebări, așa că mama studia cu mine când tata nu era acasă. Întrucât și eu am dorit să-mi dedic viața lui Iehova, în 1943, la vârsta de 10 ani, m-am botezat în orașul Blackpool, din Anglia.

De atunci, eu și mama am mers împreună cu regularitate în lucrarea de predicare. Prezentam mesajul Bibliei cu ajutorul fonografelor, care erau voluminoase și grele. Un fonograf cântărea aproximativ 4,5 kg. Imaginați-vă un băiețel cărând un asemenea aparat!

Când am împlinit 14 ani, mi-am exprimat dorința de a face pionierat. Mama mi-a spus că ar trebui să vorbesc mai întâi cu servul  călător (în prezent, supraveghetorul de circumscripție). El mi-a sugerat să învăț o meserie ca să mă pot întreține în serviciul de pionier. Și așa am făcut. După ce am lucrat doi ani, m-am consultat cu alt supraveghetor de circumscripție în legătură cu pionieratul, iar el mi-a spus: „Poți să începi!”.

Astfel, în aprilie 1949, după ce am dat toată mobila din casa în care stăteam cu chirie, eu și mama ne-am mutat la Middleton, lângă Manchester, și am început amândoi pionieratul. După patru luni, mi-am găsit un partener de pionierat. Filiala ne-a sugerat să ne mutăm în Irlam, unde se înființase de puțin timp o congregație. Mama a continuat pionieratul în altă congregație, împreună cu o soră.

Deoarece în noua congregație nu erau suficienți frați calificați, eu și partenerul meu de pionierat am primit responsabilitatea de a conduce întrunirile, cu toate că eu aveam doar 17 ani. Mai târziu, am fost transferat în Congregația Buxton, unde erau puțini vestitori, care aveau nevoie de ajutor. Am considerat întotdeauna că aceste repartiții m-au pregătit pentru responsabilitățile pe care urma să le primesc mai târziu.

În 1951 am completat o cerere pentru a urma cursurile Școlii Biblice Galaad. Însă, în decembrie 1952, am fost chemat să efectuez serviciul militar. Am încercat să obțin o scutire pe motiv că eram slujitor cu timp integral,  dar tribunalul nu mi-a recunoscut statutul de slujitor religios și m-a condamnat la șase luni de închisoare. Astfel, când am primit invitația de a participa la cea de-a 22-a clasă a Școlii Galaad, eram în închisoare. După eliberare, în iulie 1953, m-am îmbarcat pe vasul Georgic, cu destinația New York.

Imediat ce am sosit la New York, am participat la congresul „Societatea lumii noi”. După aceea, am luat trenul până la South Lansing, New York, unde se ținea școala. Întrucât abia ieșisem din închisoare, nu aveam suficienți bani. Așa că, după ce am coborât din tren, a trebuit să împrumut 25 de cenți de la un pasager ca să-mi plătesc biletul de autobuz până la locul unde se ținea școala.

Instruirea primită la Școala Galaad ne-a pregătit într-un mod extraordinar ‘să devenim orice pentru oameni de orice fel’ în lucrarea misionară (1 Cor. 9:22). Eu și alți doi frați, Paul Bruun și Raymond Leach, am fost repartizați în Filipine. După ce am așteptat câteva luni să primim viză, ne-am îmbarcat pe un vas care mergea la Rotterdam. De acolo am pornit pe Marea Mediterană, am traversat Canalul Suez și Oceanul Indian, am ajuns în Malaysia, iar apoi în Hong Kong. În 19 noiembrie 1954, după o călătorie de 47 de zile pe mare, am ajuns, în sfârșit, la Manila (Filipine).

Aici a trebuit să ne adaptăm la o altă țară, la un alt popor și la o altă limbă. La început, toți trei am fost repartizați într-o congregație din orașul Quezon, unde mulți localnici vorbeau limba engleză. De aceea, după șase luni, nu știam decât câteva cuvinte în tagalog. Însă, în următoarea repartiție, această problemă avea să fie rezolvată.

Într-o zi din mai 1955, când ne-am întors din lucrare, eu și fratele Leach am găsit în cameră un teanc de scrisori. Am aflat că fuseserăm numiți supraveghetori de circumscripție. Chiar dacă aveam doar 22 de ani, această numire mi-a dat noi ocazii de ‘a deveni orice pentru oameni de orice fel’.

De exemplu, am ținut prima mea cuvântare ca supraveghetor în fața unui magazin sătesc. În scurt timp, am constatat că, în Filipine, cuvântările publice erau la propriu publice. Cu ocazia vizitelor făcute în diferite congregații din circumscripție, am ținut cuvântări în foișoare publice, în piețe, în fața primăriilor, pe terenuri de baschet, în parcuri și, deseori, la colț de stradă. Odată, în timp ce mă aflam în orașul San Pablo, nu am putut ține cuvântarea în piață din cauza unei ploi torențiale. De aceea, le-am propus fraților cu răspundere să țin cuvântarea la sala Regatului. După cuvântare, ei m-au întrebat dacă acea întrunire putea fi raportată ca întrunire publică, de vreme ce nu se ținuse într-un loc public.

De fiecare dată eram cazat în locuințele fraților. Casele erau modeste, dar întotdeauna curate. De cele mai multe ori, patul meu era o saltea subțire, așezată pe o podea de lemn. Trebuia să mă spăl afară, unde nu aveam intimitate, așa că am învățat să mă adaptez la acele condiții. Călătoream cu autobuzul sau cu jeepney-ul (autobuz tipic filipinez), iar ca să ajung pe insule, luam barca. În toți acei ani de serviciu n-am avut niciodată o mașină personală.

Lucrarea de predicare și vizitele în congregații m-au ajutat să învăț limba tagalog. Nu am făcut un curs de limbă, dar am învățat ascultându-i pe frați în predicare și la întruniri. Ei doreau să mă ajute și aveau multă răbdare cu mine. De asemenea, nu se rețineau să-mi spună când greșeam.

Cu trecerea timpului, noile responsabilități m-au impulsionat să fac mai multe  schimbări. În 1956, cu ocazia vizitei fratelui Nathan Knorr, s-a organizat un congres național, iar eu am fost repartizat să mă ocup de relațiile cu presa. Nu aveam deloc experiență, dar frații s-au oferit să mă învețe. În mai puțin de un an am fost vizitați de fratele Frederick Franz, de la sediul mondial, ocazie cu care s-a organizat alt congres național. De această dată, am slujit ca supraveghetor al congresului și am învățat de la fratele Franz să mă adaptez la cultura locală. Frații filipinezi au fost foarte încântați să-l vadă pe fratele Franz ținând cuvântarea publică îmbrăcat cu barong tagalog, o cămașă tradițională.

Când am fost numit supraveghetor de district, a fost necesar să fac și alte schimbări. Pe atunci, prezentam filmul Fericirea Societății lumii noi aproape de fiecare dată în locuri publice, sub cerul liber. Uneori ne deranjau insectele. Atrase de lumina proiectorului, ele intrau în aparat și rămâneau blocate acolo. Era un chin să curățăm proiectorul după terminarea filmului! Nu era ușor să organizăm aceste vizionări, dar aveam o mare satisfacție când vedeam reacția frumoasă a oamenilor care înțelegeau mai bine că Martorii lui Iehova sunt o organizație internațională.

Preoții catolici făceau presiuni asupra autorităților locale ca să nu ne permită să ținem congrese. De asemenea, când țineam  cuvântări lângă o biserică, ei trăgeau clopotele ca să-l bruieze pe vorbitor. Cu toate acestea, lucrarea a progresat și, în prezent, în acele zone există mulți închinători ai lui Iehova.

În 1959 am primit o scrisoare prin care eram invitat să slujesc la filială. În această nouă repartiție aveam să învăț și mai multe lucruri. După un timp, mi s-a cerut să vizitez alte țări ca supraveghetor de zonă. Într-una din aceste călătorii am cunoscut-o pe Janet Dumond, misionară în Thailanda. După ce am corespondat un timp, ne-am căsătorit. S-au împlinit 51 de ani de când îi slujim împreună lui Iehova. Acest serviciu ne aduce multe bucurii și satisfacții.

Am avut plăcerea de a vizita frați din 33 de țări. Sunt foarte recunoscător că primele mele repartiții m-au pregătit pentru sarcina de a interacționa cu oameni ce provin din culturi atât de variate! Aceste vizite m-au ajutat să-mi lărgesc orizontul și să înțeleg că Iehova iubește oameni de orice fel (Fap. 10:34, 35).

Este o mare plăcere să slujim alături de frații din Filipine! În prezent, în această țară sunt de aproape zece ori mai mulți vestitori decât atunci când am început să slujesc aici. Eu și Janet slujim în continuare la Filiala din Quezon. Și acum, după mai bine de 60 de ani de serviciu în această repartiție în străinătate, continui să mă adaptez la ceea ce îmi cere Iehova. În urma schimbărilor organizatorice din ultima vreme, a fost necesar să facem mai multe schimbări.

Ne-am străduit mereu să respectăm voința lui Iehova, iar acest mod de viață ne-a adus cele mai mari satisfacții. De asemenea, am încercat să facem orice schimbare necesară ca să le slujim fraților noștri cât mai bine posibil. Suntem hotărâți ca, atât timp cât va permite Iehova, să fim „orice pentru oameni de orice fel”.